Update martie 2010

ANALIZA DISCURSULUI

IPOTEZE ŞI IPOSTAZE

Tablă de materii

Introducere

PARTEA INTÂI. ANALIZA DISCURSULUI. CONCEPTE FUNDAMENTALE

1. Analiza discursului. Spaţiu interdisciplinar

    •  Interacţiunile verbale. Repere şi direcţii

            1.1.1. Abordarea “psi”
1.1.2. Abordarea etno-sociologică .
1.1.3. Abordarea filosofică. Teoria actelor de limbaj
1.1.3.1. Noţiunea de act de limbaj.
1.1.3.2. Enunţuri performative şi enunţuri constative.John.Austin
1.1.3.3. Structura actului ilocuţionar.John Searle
1.1.3.4. Tipologia actelor ilocuţionare
1.1.3.5. Strategia indirecţiei
            1.1.4. Abordarea lingvistică.Analiza conversaţiei.
                        1.1.4.1. Conversaţia- definiţie şi delimitări.
                        1.1.4.2. Constrângeri sistemice şi constrângeri rituale.
                        1.1.4.3. Structura conversaţiei.Modelul ierarhic
                        1.1.4.4. Gestionarea conversaţiei.Principiul alternanţei
                        1.1.4.5. Construirea relaţiei interpersonale
            1.1.5. Politeţea
                        1.1.5.1. Politeţea negativă
                        1.1.5.2. Politeţea pozitivă

Bibliografie

1.2. Definirea noţiunii de discurs
1.2.1. Principalele accepţiuni ale conceptului de discurs
1.2.2. Discurs/ text. Standarde de textualitate
1.2.3.Tipuri discursive structurale
1.2.4. Dialogism şi discurs social
1.2.4.1. Bahtin şi heteroglosia
1.2.4.2. Peirce şi doctrina sinechismului
1.2.4.3. Interdiscursivitate şi gramatica citării

Bibliografie

1.3. Coerenţă şi activitate discursivă
            1.3.1. Coerenţă şi conexiune. Local şi global în studiul coerenţei
            1.3.2. Coerenţă şi scheme de textualizare
            1.3.3. Metaregulile coerenţei
            1.3.4. Coerenţa şi materializările sale discursive
            1.3.5. Macrostructură şi strategie discursivă

Bibliografie

PARTEA A  DOUA. MATERIALIZĂRI DISCURSIVE

2. Discurs, limbaj, societate, istorie
2.1. Discursul mediatic
            2.1.1. Mass-media în societatea contemporană
            2.1.2. Discursul mediatic. Caracteristici socio-semiotice
            2.1.3. Ziaristul – producător de semne şi reprezentări
            2.1.4. Discursul politic, discursul mediatic şi construcţia socială a realităţii
                        2.1.4.1. Comunicare politică şi mediatizare
                        2.1.4.2. Acţiune politică şi activitate mediatică
                        2.1.4.3. Limbaj/ Discurs/ Putere
            2.1.5. Discurs şi putere

 

Bibliografie

2.2. Discursul publicitar în perspectivă semiotică şi retorică
            2.2.1. Publicitate şi comunicare
            2.2.2. Strategia publicitară
            2.2.3. Sintaxa discursului publicitar
            2.2.4. Semantica discursului publicitar
            2.2.5. Retorica discursului publicitar
                        2.2.5.1. Retorica iconică
                        2.2.5.2. Retorica lingvistică

Bibliografie

2.3. Discursul ştiinţific şi gândirea vizuală
            2.3.1. Discursul ştiinţific în perspectivă semiotică
            2.3.2. Tipologia şi sintaxa semnelor non lingvistice în discursul ştiinţific
            2.3.3. Semantica discursului ştiinţific
                        2.3.3.1. Definiţia şi actul definirii în discursul ştiinţific
                        2.3.3.2. Coerenţa şi funcţionarea discursului ştiinţific
            2.3.4. Pragmatica discursului ştiinţific

Bibliografie

Concluzii

Bibliografie generală selectivă

Glosar

Résumé


INTRODUCERE

Spre deosebire de alte discipline din sfera ştiinţelor limbajului (lingvistica structurală, retorica, semiotica) cărora li se poate asocia un “gest fondator” (Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure, 1916; On a New List of Categories – Ch. S. Peirce 1867 etc.), analiza discursului apare ca un spaţiu extrem de divers şi mobil, ca o diseminare interdisciplinară, ca un creuzet în care converg tendinţe recente (filosofia limbajului, teoria enunţării, interacţonismul simbolic, etnometodologia etc.) şi practici multiseculare (retorice sau filologice).
Termenul însuşi de analiză a discursului (“Discourse analysis” şi “Analyse du discours”) apare pentru prima dată într-un articol al lui Zellig Harris (1952) care pleda pentru extinderea procedurilor distribuţionale la unităţile transfrastice. În milocul anilor ’60, vor apărea însă principalele curente care vor baliza domeniul analizei discursului: etnografia comunicării (Gumperz şi Dell Hymes, 1964), etnometodologia lui Garfinkel (1967), teoria enunţării (E. Benveniste), lingvistica textului.Dacă în anii ’70 relaţiile interfrastice, coerenţa, comptenţa de comunicare au apărut ca auxiliare ale sociologiei, antropologiei sau istoriei şi nicidecum ca preocupări esenţiale ale lingvisticii, în ultimele două decenii ale secolului trecut situate sub semnul lui pragmatic turn (recuperarea interacţională a limbajului), analiza discursului dezvoltă un întreg evantai de noţiuni care uneori dublează categoriile gramaticale tradiţionale, dar sunt susceptibile să articuleze psiho-socialul cu cognitivul, culturalul şi afectivul.
Reflecţia asupra construirii şi funcţionării discursului conceput ca interacţiune (co-operare, copilotare, co-construcţie a semnificaţiei) este o “mişcare” care traversează numeroase discipline şi a cărei unitate se bazează pe câteva postulate fundamentale:

  • ideea că discursul este o construcţie colectivă;
  • faptul că participanţii interacţionează în funcţie de norme culturale care determină statute, roluri, relaţii de comunicare precum şi conţinutul mesajelor. Rolurile şi raporturile (“power /vs/ solidarity”) instituie un sistem comunicaţional complex cu relaţii simetrice sau complementare (atribuite, negociate, “subtilizate” sau “smulse”).      

            Noua retorică cu legitimarea aptitudinii locutorilor de a practica o “raţionalitate axiologică” (Weber), teoria interacţiunilor verbale bazată pe celebra aserţiune bahtiniană “Interacţiunea este realitatea fundamentală a limbajului”, analiza conversaţiei vizează “resocializarea” ştiinţelor limbajului. Această resocializare va cunoaşte trei direcţii esenţiale (cf. R. Koren 2002: 13-14):

  • stabilirea de spaţii de joncţiune şi fecundare mutuală între noile retorici, analiza discursului şi diversele teorii pragmatice;
  • înlocuirea corpusurilor atomiste, prefabricate cu dezbateri autentice care actualizează dileme etice, juridice, politice;
  • “retorizarea lingvisticii” (F. Rastier) înţeleasă ca tentativă de identificare a modalităţilor discursive de enunţare a opiniei, de schematizare a situaţiilor şi axiologizare a calificărilor.

În perspectiva enunţiativ-pragmatică a analizei discursului limbajul este considerat ca act plasat în circumstanţele “punerii sale în funcţiune”.
“De fapt când vorbim astăzi de lingvistica discursului avem în vedere nu o disciplină cu un obiect bine determinat, ci un ansamblu de cercetări care abordează limbajul plasând în prim plan activitatea subiecţilor, dinamica enunţiativă, relaţia cu contextul social” (D. Maingueneau, 1991: 11).
Emergenţa analizei discursului la sfârşitul secolului trecut este un semn emblematic al identităţii şi societăţii postmoderne, susceptibilă să concilieze “centrul şi periferiile” (etnice, sexuale, religioase), valorile universale şi reperele multiplelor comunităţi de comunicare. “Pentru prima dată în istorie, totalitatea enunţurilor unei societăţi, sesizată în multitudinea de genuri, devine obiect de studiu” (D. Maingueneau in Charaudeau & Maingueneau, 2002: 45).
Orientările semnificative în câmpul analizei discursului sunt: teoria actelor de limbaj (care a condus inevitabil spre analiza discursului prin investigarea actelor indirecte şi a dependenţei contextuale); sociolingvistica interacţionistă, de sorginte antropologică, sociologică şi lingvistică ce a introdus interrelaţionarea necesară între semnificaţiile lingvistice şi cele sociale; etnografia comunicării bazată pe antropologie şi primordialitatea noţiunii de competenţă de comunicare (profund marcată de valori culturale, sisteme de acţiune, cunoaştere enciclopedică); abordarea pragmatică griceană care accentuează prin prisma principiului cooperării intenţia comunicativă a locutorului şi inferenţele interlocutorului (noţiunile de implicit, coliziune a maximelor vor fi rapid fructificate în analiza discursului); analiza conversaţiei oferind ca şi lingvistica interacţionistă perspectiva creării prin intermediul limbajului a ordinii sociale şi în egală măsură a dependenţei limbajului de social;lingvistica variaţionistă (Labov) care studiază patternurile formale ale discursului (naraţiunea în primul rând).
În ciuda numitorului comun: “semnificaţia ca inerent contextualizată şi contextualizantă” (D.Schiffrin), aceste direcţii diferă prin metodele de cercetare şi interpretare a datelor. Sociolingvistica interacţionistă analizează fragmente de discurs, lingvistica variaţionistă urmăreşte distribuţia itemelor la o multitudine de texte, etnografia comunicării asigură inteligibilitatea experienţelor umane (“The communicative event is the metaphor or perspective basic to rendering experience intelligible”, Dell Hymes apud D.Schiffrin, 1994: 408).
Mizele acestei deschideri interdisciplinare sunt însă uriaşe: achiziţia capacităţii de a înţelege varietatea de genuri discursive ale contemporaneităţii ca şi a abilităţii de a interacţiona eficient cu ceilalţi, de a demonta (denaturaliza) discursul social în vederea reducerii handicapurilor socio-culturale şi politice (paradigma deficitului şi a dominanţei în relaţiile de gen, rasă, etnie etc.)
În momentul în care instituţiile contemporane reflectează critic asupra discursurilor lor (ministerele, partidele, organizaţiile tind să-şi amelioreze imaginea, să rezolve prin negociere conflictele interne şi externe, să devină mai productive), este esenţial ca “studiul discursului să devină o componentă fundamentală a societăţii” (D.Maingueneau, 1996:14).         Legitimitatea analizei discursului este dublă:

  • la nivelul interpretării conţinuturilor vehiculate pe de o parte numeroase elemente frastice (conectori, deictice, adverbe etc.) necesită cadrul global al discursului (situaţiei de comunicare), iar pe de altă parte, interpretarea discursului nu se reduce la suma interpretărilor frazelor care îl compun;
  • la nivelul raportului text/context analiza discursului elucidează “utilizarea reală a limbajului de către locutori reali în situaţii reale” (T.Van Dijk, 1985, I, 2), altfel spus “utilizarea limbajului în scopuri sociale, expresive şi referenţiale” (D. Schiffrin, 1994: 339).

După o lungă dominare a logosului (de la retorica antică la schema jakobsoniană a comunicării şi lingvistica structurală imanentistă), apare absolut firească centrarea asupra expresivităţii, afectului şi interlocuţiei, revitalizate de cercetările ultimelor două decenii (noua retorică, analiza conversaţiei, teoria enunţării, teoria actelor de limbaj).
            Scopul analizei discursului este identificarea şi interpretarea raportului între regularităţi lingvistice (conectori, scheme, macrostructuri) şi semnificaţii şi finalităţi evidenţiate şi negociate prin intermediul discursului. Pentru D. Maingueneau in Charaudeau & D. Maingueneau (2002: 43) veritabilul obiect al analizei discursului nu este nici “organizarea textuală în sine, nici situaţia de comunicare”, ci “dispozitivul enunţiativ care corelează o organizare textuală şi un loc social determinat.”
            Spaţiu transversal, spaţiu problematic şi de problematizare, analiza discursului privilegiază:

  • articularea funcţionare discursivă/producere şi interpretare a cunoaşterii;
  • reperarea arhitecturii textuale (narative, argumentative) şi a mărcilor enunţării derivând din triada ego/hic/nunc;
  • investigarea situaţiilor de comunicare şi a genurilor discursive generate de ele;
  • studiul interacţiunilor verbale.

            Emergenţa analizei discursului la sfârşitul secolului trecut este un semn emblematic al identităţii şi societăţii postmoderne, susceptibilă să concilieze “centrul şi periferiile” (etnice, sexuale, religioase), valorile universale şi reperele multiplelor comunităţi de comunicare. “Pentru prima dată în istorie, totalitatea enunţurilor unei societăţi, sesizată în multitudinea de genuri, devine obiect de studiu” (D. Maingueneau in Charaudeau & Maingueneau, 2002: 45).

            Investigând practici discursive efective (conversaţia la tribunal, consultaţia medicală, predica sau conferinţa), reabilitând eterogenitatea şi alteritatea (nivelurile de limbă, variaţiile de cod, “cacofonia”, discursului social – cf. Marc Angenot), analiza discursului afirmă “dualitatea radicală a limbajului, integral formal şi integral traversat de mize subiective şi sociale (D. Maingueneau 1991: 7).
            După o scurtă perioadă de focalizare ideologică la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 (discursul comunist, discursul socialist considerate ca spaţii relativ autarhice, distinse pe baza unor spacificităţi lexicale), analiza discursului franceză de “generaţia a doua” include teoriile enunţării şi problematica subiectivităţii, pentru ca odată cu “pragmatic turn” şi anii ’80 să se raporteze la un gen discursiv specific (dezbatere politică, ştire, consultaţie mediacală), la un spaţiu social (spital, cafenea, sală de aşteptare) sau câmp discursiv (ştiinţific, politic).

La o întrebare candid voltairiană, precum “De ce să studiem discursul?”, am putea răspunde cu sagacitatea lui Goffman: “Pur şi simplu pentru că există”.


© 2007 Daniela Roventa Frumusani. Toate drepturile rezervate.
Web design: Dezibel Media
 
Web hosting: Webhotel
www.cere.ro