Update martie 2010

ARGUMENTAREA.MODELE SI STRATEGII
Societatea contemporană şi revirimentul retoricii
Deschisă şi plurală, gândirea modernă sondează (în mai mare măsură decât în paradigmele anterioare) necunoscutul, căutând în real nu ceea ce confirmă, ci ceea ce contrazice cunoştinţele anterioare, preferă întrebările răspunsurilor, accentuează solidaritatea conceptuală, complementaritatea teoriilor: “Nu există decât o modalitate de progres în ştiinţă: negarea ştiinţei deja constituite” (G. Bachelard, 1981: 32). În această perspectivă constituirea cunoaşterii este tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistemă a trebuit să le traverseze.
            Or, o asemenea ruptură este reprezentată şi de viguroasa reabilitare a retoricii la mijlocul secolului nostru: macroretorica (prin lucrările lui C. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării, inclusiv în cadrul activităţii ştiinţifice) şi microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul m în-Retorica generală.
            Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice, publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un fel de matrice a ştiinţelor umane (cf. Michel Meyer, 1988).
            Retorica renaşte când ideologiile se prăbuşesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se relativizează devenind problematic.
            În această privinţă epoca noastră se poate compara cu cea a democraţiei ateniene şi a Renaşterii italiene, două mari momente ale retoricii. În primul caz asistam la înlăturarea explicaţiilor mitice şi a ordinii sociale aristocratice, iar în cel de-al doilea la înlocuirea vechiului model scolastic şi pregătirea erei burgheze.
            Epoca noastră “pour le meilleur et pour le pire” trăieşte ora retoricii. E suficient să deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i ascultăm pe oamenii politici. Discursul şi imaginea trebuie să:
intereseze        - DOCERE
seducă             - DELECTARE
convingă          - MOVERE.
            “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică” (M. Meyer, 1993: 7).
            Ansamblul ştiinţelor umane şi nu doar filosofia sunt marcate de condiţia retorică, fie că e vorba de analiza estetică sau poetică a fenomenului literar, fie că e vorba de hermeneutică (interpretarea trecutului şi a mesajelor plurivoce).
            În ştiinţele politice şi psihologie ea este sursa jocurilor de influenţă, a mobilizării pasiunilor şi căutării consensului.“Fie că vrem, fie că nu vrem retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând modul nostru de gândire (M. Meyer, 1993: 11).
            Dacă grecii din teama de asianizare (cf. Nietzsche), de anarhie şi violenţă au căutat un organon care să extindă jurisdicţia raţiunii dincolo de hotarele silogismului, cu atât mai mult societatea modernă a conflictelor, confruntărilor are nevoie de sistemul retoric ca modalitate de negociere a diferendelor. “Cheie de boltă a culturii noastre” (O. Reboul, 1991: 80), retorica este “mai mult decât un set de reguli ...; prin amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului” (P. Guiraud, 1972: 24).
           
Argumentare şi interacţiune discursivă
            Dat fiind că asistăm astăzi la extinderea interacţională a cercetării lingvistice: introducerea, alături de parametrii strict lingvistici, a unor factori socio-psihologici (“background knowledge” la J. Searle, “comuniunea de interese” la C. Perelman), încorporarea de reguli ţinând de o antropologie generală a comunicării (principiul cooperării la P. Grice, al raţionalităţii la A. Kasher, al pertinenţei la Wilson & Sperber), includerea dimensiunii rolurilor, statutului partenerilor, ni se pare legitim să integrăm aceste elemente într-o modelare plurinivelară a interacţiunii discursive reprezentate de argumentaţie.
            Deci în locul discursivităţii lineare, telegrafice (de la stânga la dreapta) a anilor “60, vom defini o logică polifonică în cadrul căreia “A vorbi înseamnă a anticipa calculul interpretativ al celuilalt” (conform pertinentei formulări a lui Francois Flahault - La parole intermédiaire), pentru că interacţiunea reprezintă realitatea fundamentală a limbajului.
            În perspectivă logico-lingvistică şi acţională argumentarea se constituie ca dispozitiv discursiv complex (cf. şi M.Tuţescu, 1998) interacţional (subîntins de o logică a schimbării - modificarea universului de credinţe şi cunoştinţe, precum şi a dispoziţiilor acţionale ale interlocutorului în cazul unui act reuşit), dialogic (ce mobilizează destinatarul- “alteritate constitutivă” a interacţiunii discursive), coerent (sau bine format sintactic, semantic şi situaţional), inferenţial (construind un parcurs interpretativ orientat) şi pertinent.
Inculcarea orientării argumentative
Încercând să reformulăm în perspectivă argumentativă maximele griciene ale comunicării eficiente (P. Grice, 1975), am putea conecta intenţiilor şi maximelor locutorului, maximele complementare ale interlocutorului (cf. C. Perelman - Olbrechts-Tyteca, 1958).


MAXIME

LOCUTOR

INTERLOCUTOR

Calitate

sinceritate i.e. enunţuri adevărate

credulitate - considerarea enunţurilor ca adevărate

Cantitate

informativitate optimă + sintaxă argumentativă pertinentă

interes i.e. relaţie cantitativă între noua informaţie şi informaţia de fundal (“background knowledge”)

Modalitate

organizare coerentă, graduală a vectorialităţii argumentative (fie argumentul şoc la început - Aa cu scăderea forţei persuasive, fie argumentul şoc la sfârşit - aA - modelul american al efectului remanenţei, fie ordinea triadică “nestoriană” AaA, beneficiind de un incipit şi final puternic

sesizarea acestei vectorialităţi

Relaţie

adecvare referenţială (în câmpul disciplinar investigat), adecvare intersubiectivă (discurs simetric între egali/vs/discurs asimetric)

adeziune/respingere a argumentării propuse

            Dat fiind că discursul este adesea conflict şi presiune ideologică şi/sau acţională (“Pretenţia de a descrie realitatea nu este decât travestirea unei pretenţii fundamentale şi anume aceea de a exercita o presiune asupra opiniilor celorlalţi” - O. Ducrot & J.C. Anscombre, 1983: 169), argumentarea este lexicalizată de acte angajante de tipul “a contrazice”, “a contesta”, “a ridica o obiecţie”, “a susţine”, “a menţine” şi de un ansamblu de strategii de insistenţă, insinuare, ignoranţă simulată etc. care constituie macro-acte de limbaj (“a contrazice”, “a presupune”).
Relaţia ethos/logos/pathos
Recent situată ca interdisciplină în câmpul ştiinţelor comunicării, argumentarea face parte din familia acţiunilor umane avînd drept finalitate convingerea, alături de manipulare, propagandă, seducţie şi demonstraţie. Argumentarea diferă esenţialmante de violenţă, seducţie sau demonstrare. A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune tradiţionalei inegalităţi economice. Or, sistemul democratic acordă tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertăţii de expresie ca drept constituţional de bază. De aceea în secolul XX, după căderea regimurilor totalitare istoria retoricii se va confunda cu istoria politică.
            Tradiţional asociată lui “ars bene dicendi”, retorica trimite de fapt la o multitudine de semnificaţii contextuale:

  • persuasiune şi convigere, altfel spus crearea asentimentului;
  • seducţie sau manipulare;
  • instituirea verosimilului, opiniei sugerând inferenţe sau chiar calculându-le în locul interlocutorului;
  • sugerarea implicitului prin explicit;
  • instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal;
  • utilizarea unui limbaj figurat şi stilizat (limbajul literar);
  • decelarea intenţiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul “urmelor” enunţării în enunţ (cf. şi M. Meyer, 1993: 17-18).

           Din punctul de vedere al oratorului ceea ce contează în primul rând este varietatea formelor “retorice” de persuadare a auditoriului: manipulare, seducere, propagandă. Propaganda reprezintă o violenţă mentală (viol al mulţimii în formularea memorabilă a lui Serge Tchakotine), manipularea psihologică subliminală funcţionează ca “persuasiune clandestină” (Vance Packard), iar seducţia se bazează pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele “bains de foule” ale oamenilor politici).


(P. Breton, 1996:5)
            Din punctul de vedere al auditoriului ceea ce contează cel mai mult sunt descifrarea intenţiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientării argumentative induse.
            În sfârşit mesajul în sine se bazează pe sensul lingvistic şi condiţiile pragmatice ale utilizării sale, pe genurile discursive utilizate (în variantă tipologică: discurs cotidian /vs/ literar /vs/ mediatic şi structurală: discurs narativ /vs/ discurs descriptiv /vs/ discurs prescriptiv etc.).
            De fapt relaţia între sine (ethos) şi ceilalţi (pathos) via logos reprezintă esenţa principalelor modele lingvistice din antichitate până în zilele noastre.

Modelul

Eul

Quaestio
(Discursul)

Celălalt

Aristotel

ethos

logos

pathos

Bühler

expresie

denotaţie

persuasiune sau emoţie

Jakobson

emiţător

mesaj

receptor

Austin

ilocuţionar

locuţionar

perlocuţionar

(M. Meyer, 1993:23)

            De aici pertinenta definire a retoricii în recenta sinteză a lui Michel Meyer: “retorica este întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor. Ei afirmă identitatea prin limbaj pentru a se regăsi, a se respinge, a găsi un moment de comunicare sau dimpotrivă a constata că îi desparte un “zid” (M. Meyer, 1993: 22).
            În perspectiva raţionalităţii profunde a schimbului discursiv, raţionalitate ce nu exclude dimensiunea figurală, argumentarea îmbogăţeşte însăşi semnificaţia libertăţii umane: “Numai existenţa unei argumentări care să nu fie nici constrângătoare nici arbitrară acordă un sens libertăţii umane, condiţie de exercitare a unei alegeri rezonabile” (C. Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 673).
Orientări argumentative contemporane
În perioadele de relativă democraţie retorica trăieşte ca artă a argumentării; într-adevăr doar un univers de referinţe în care domină pluralismul, autorizează dezbaterea şi deci arta de a gestiona diferenţele şi contradicţiile exprimate. În fazele de democraţie minimală retorica se reduce la un pur exerciţiu formal, restrângându-se la studiul ornamentelor, ţinând de elocutio. Această oscilaţie între o concepţie socială şi una formalistă este în egală măsură balansul între o concepţie largă şi una restrânsă a retoricii (cf. şi J.M. Klinkenberg, 1996: 258).
            Revitalizarea retoricii în secolul XX este marcată de două direcţii principale: distinse după criteriul obiectului, conceptelor centrale şi statutului epistemologic.
            Neoretorica (reabilitarea retoricii aristotelice de către şcoala de la Bruxelles în frunte cu C. Perelman) focalizată pe mecanismele discursului social (argumentarea prin legătura cauzală, mijloc/scop etc.) îşi are geneza în filosofia dreptului şi spaţiul de manifestare în propaganda politică, publicitate, controversa juridică.
            Cea de-a doua neoretorică - retorica generală a grupului m - s-a consacrat studiului lui elocutio.
            În prima orientare conceptul dominant este cel de schemă argumentativă, în cea de-a doua, cel de figură.
            În sfârşit, prima neoretorică are o vocaţie socială unificatoare (reducerea distanţei epistemice între interlocutori), cealaltă valorizează excepţia, ineditul, surpriza.
            Totuşi ambele sunt discipline pragmatice bazate pe principiul fundamental al cooperării (P. Grice), raţionalităţii (A. Kasher) şi medierii. Medierea este o condiţie sine qua non a hermeneuticii figurii şi a calculului interpretativ: identitatea totală face orice comunicare inutilă, diferenţa exacerbată o face însă imposibilă.
            Pe de altă parte însă faţă de retorica antică empirică, noua retorică actuală analizează a posteriori faptele de limbă degajând reguli fundamentale de generare.
            “Retorica antică se plasa la polul producerii intenţionale de efecte (...), noua retorică se situează sub semnul receptării şi hermeneuticii” (J.M. Klinkenberg, 1996: 260).

    Tipologia
       orientărilor
argumen-
tative
Parametrii
definitorii

 

Neoretorica

 

Retorica poeziei

 

Logica naturală

Reprezentanţi

Perelman
Olbrechts-Tyteca

Grupul µ

G. Vignaux
J.B. Grize

Postulate metodologice

discursul se adresează unui auditoriu căruia îi modifică universul epistemic, ipso facto dispoziţiile acţionale

figura se bazează pe teoria referinţei enciclopedice şi efecte contextuale

logica naturală oferă prin intermediul discursului schematizarea realului

Finalitate

reducerea distanţei  între interlocutori prin intermediul limbajului

dezvoltarea proprietăţilor limbajului
(pertinenţa figurii)

construirea unei viziuni despre lume

Unitatea minimală

tipul de argument

figura

micro cosmosul etichetabil reprezentat de schematizare

Focalizare prioritară

discursul judiciar, politic, publicitar

discursul figurat (poetic în primul rând)

discursul cotidian

 

    Tipologia
       orientărilor
argumen-
tative
Parametrii
definitorii

 

Teoria actelor de limbaj

 

Retorica integrată

 

Teoria textului

Reprezentanţi

J. Searle
J. Austin

O. Ducrot
J.Cl. Anscombre

T.Van Dijk
J.Petöfi
J.M. Adam
W.Dressler

Postulate metodologice

limbajul este un comportament guvernat de reguli

orientare subsumată modelului dicţionarului

comunicarea se realizează macrostructural prin texte, nu prin enunţuri

Finalitate

pronunţarea unui act “successfully” schimbă starea lumii

inducerea unei orientări argumentative (i.e. a unei concluzii)

dublarea competenţei lingvistice de o competenţă textuală şi retorică

Unitatea minimală

actul de limbaj sau perechea de acte adiacente (“Mulţumesc”; -”Nu ai pentru ce”)

"les mots du discours”(operatori, conectori argumentativi)

textul narativ, descriptiv, argumentativ

Focalizare prioritară

discursul cotidian

discurs cotidian şi literar

discurs literar şi cotidian


Neoretorica
            În viziunea noii retorici (C. Perelman & L. Olbrechts-Tyteca, 1958, La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation) argumentarea înseamnă ruperea de raţionamentul cartezian more geometrico şi de valoarea evidenţei, pentru a promova adeziunea epistemică, domeniul opiniei, al plauzibilului, al consensului, dar şi al conflictului.
            Definind argumentarea drept “studiu al tehnicilor discursive permiţînd producerea sau augmentarea adeziunii la tezele prezentate” (Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 5), se evidenţiază faptul că valoarea prioritară nu este informaţia, ci comunicarea acesteia, deci forţa cu care elementele de probă acţionează asupra interlocutorului: “O argumentare va fi eficace dacă va reuşi să sporească intensitatea adeziunii în aşa fel încît să declanşeze la auditori acţiunea vizată (acţiune pozitivă sau reţinere de la acţiune) sau să creeze cel puţin o dispoziţie de acţiune care se va manifesta la momentul potrivit” (Perelman, op.cit. : 59).
            Argumentarea poate fi concepută atît la nivelul produsului (adică al schemelor argumentative), cît şi la cel al producerii (actul argumentării).
            Din punctul de vedere al patternurilor argumentative distinse de Perelman-Tyteca, la nivelul conţinutului se poate vorbi de: valori (universale: binele, adevărul, frumosul sau particulare; valori abstracte: egalitate, dreptate şi concrete: Franţa, biserica catolică etc.), ierarhii (abstracte: superioritatea a ceea ce este drept faţă de ceea ce este util, superioritatea principiului faţă de efect; sau ierarhii concrete: superioritatea omului faţă de animal, a omului faţă de maşină etc.) şi toposuri (toposul cantităţii, al calităţii, al ordinii, al esenţei-infra), iar la nivelul expresiei de modalităţi dominante (asertivul, injonctivul, apostrofa, întrebarea retorică), de construcţii specifice (construcţia hipotactică este construcţia argumentativă prin excelenţă) şi de figuri prioritare (epitetul, metafora, definiţia retorică, repetiţia, simetria, ironia, liota) - cu observaţia esenţială că limbajul filosofilor şi chiar al oamenilor de ştiinţă nu e mai puţin figurat decît cel al poeţilor.
            Dacă în diacronie opoziţia convingere/persuasiune sau demonstraţie/argumentaţie era net în favoarea primului termen, la ora actuală prin lucrările lui Perelman (La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, 1958; Le champ de l’argumentation, 1970; L’Empire rhétorique, 1977) argumentaţia nu mai este considerată seducţie a auditoriului, ci un ansamblu de tehnici discursive menite să provoace adeziunea (printr-un proces de calcul interpretativ, de inferenţă) interlocutorului la o teză problematică.
            Concepţia interacţională a activităţii discursive readuce în actualitate faptul (adesea pus între paranteze) că discursul nu este numai discurs despre ceva, ci şi discurs produs de cineva şi adresat cuiva.
Argumentare şi logică naturală
            În viziunea şcolii elveţiene (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) argumentaţia este efectul logicii discursive, ireductibilă la logica matematică, dar compatibilă cu ea.
            Logica limbajului natural este o logică-proces, în timp ce logica sistemelor formale este o logică-sistem. Logica naturală este virtual dialogică: “A argumenta înseamnă a căuta să determini auditoriul să facă o anumită acţiune. De aici decurge faptul că argumentarea este totdeauna construită pentru cineva, spre deosebire de demonstraţie care este pentru oricine. Este vorba deci de un proces dialogic” (Georges Vignaux, 1981: 30).
            O idee importantă lansată de grupul de la Neuchâtel este cea a teatralităţii argumentării la nivelul urmelor enunţiative (intertext, clişeu, topos, mărci ale interacţiunii) şi al actelor de limbaj angajate (a susţine, a replica, a polemiza etc.): “Regăsim în discurs mărcile unei anumite imagini a auditoriului, precum şi ecoul discursurilor anterioare la care acest discurs trimite şi chiar al discursurilor posterioare pe care le anticipă” (G. Vignaux, 1976: 30).
Argumentarea în perspectivă lingvistică
            În sfîrşit, într-o a treia perspectivă lingvistică, discursul argumentativ este un tip discursiv alături de narativ (centrat pe desfăşurarea temporală), de descriptiv (organizat spaţial, paradigmatic), de injonctiv (incitînd la acţiune). De fapt, nu există discurs real care să nu actualizeze mai multe tipuri textuale, iar discursul argumentativ este subiacent tuturor tipurilor: prezent în narativ prin ordonare, în descriptiv prin valorizare, în injonctiv prin componenta de persuasiune.
            O altă perspectivă -lingvistică- asupra argumentării este cea reprezentată de cercetătorii Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot, care vizează resituarea enunţării în contextul său enunţiativ, refuzînd să considere analiza conţinutului explicit al enunţului suficientă pentru înţelegerea mecanismului argumentativ.
            Această analiză reprezintă o “retorică integrată structurii pragmatico-semantice a discursului’ (J.-C. Anscombre & O. Ducrot, 1976). Ea examinează principiile argumentării (mai exact ale argumentativităţii) în limbă, în timp ce Perelman şi cercetătorii americani se situează la nivelul discursului. Pentru Ducrot argumentarea este o influenţă care constă în a impune destinatarului nu numai informaţii, ci şi un parcurs interpretativ vizînd admisibilitatea unei concluzii:”A semnifica pentru un enunţ, înseamnă a orienta” (către o anumită concluzie).Chiar dacă argumentarea înseamnă prezentarea unui enunţ E1 destinat să facă admisibil interlocutorului enunţul E2 (“Este vinovat;deci trebuie să suporte rigorile legii”), acest mecanism este diferit de demonstraţia logico-matematică (în primul rπnd datorită rolului major al implicitului cf. infra capitolele 3 şi 8).
            Faţă de paradigma retoricii clasice: deliberativ, avînd drept scop decizii de interes public (în agora), judiciar (vizînd apărarea/acuzarea) şi demonstrativ (avînd ca finalitate blamul/elogiul), domeniile argumentativului modern cuprind: argumentaţia cotidiană (în forme extreme de reclamă şi propagandă), argumentaţia juridică, argumentaţia specifică diverselor ramuri şi nivele de abstractizare ale ştiinţei; argumentaţia a fost considerată infrastructura interacţiunii cotidiene, partea nevăzută a aisbergului guvernat de opinie, topos, implicit atît de neoretorică ( “Mi se pare că ideea de informaţie este un pandant pozitivist şi simplist al ideii de argumentaţie, pentru că argumentaţia comportă informaţia ca pe un caz particular, inversul nefiind adevărat” (C. Perelman, 1970: 40), cît şi de analiza discursului ( “Pretenţia de a descrie realitatea este travestirea unei pretenţii fundamentale şi anume de a exercita o presiune asupra opiniilor celuilalt” (J.C. Anscombre - O. Ducrot, 1983: 143).




© 2007 Daniela Roventa Frumusani. Toate drepturile rezervate.
Web design: Dezibel Media
 
Web hosting: Webhotel
www.cere.ro