Update martie 2010


SEMIOTICA, SOCIETATE, CULTURA
DE CE SEMNE? DE CE SEMIOTICĂ?

Pentru a oferi noi repere societăţii postmoderne a revoluţiilor comunicării şi exploziei mediatice şi a răspunde nevoii individului de a înţelege sensul, a prelucra sensul, a împărtăşi sensul (comunicare vine de altfel de la „communis” precum „comuniune spirituală”, „comunitate” şi atîtea cuvinte din aceeaşi rădăcină).

Dacă ne-am scula într-o bună zi ca binecunoscutul domn Sigma, turistul italian la Paris din cartea lui Umberto Eco „Semnul” şi nu ne-am mai întîlni cu familiarele semnale rutiere, taxiuri (galbene la New York, inscripţionate „tacsi” la Bucureşti), reclame luminoase, mesaje cinetice, grafitti, afişe etc, ne-am simţi frustraţi, dezorientaţi, debusolaţi; întreaga noastră existenţă ar fi destabilizată, modificată, dinamitată.
Imi amintesc cu deosebită pregnanţă o călătorie în Tirana postcomunistă în care am resimţit personal primejdia (de moarte) decurgînd din absenţa semnelor: într-o ţară care pînă în 1989 nu cunoscuse automobilul (doar şeful statului poseda unul), unde nu existau semafoare la intersecţii, nici agenţi pentru a dirija circulaţia, nici măcar treceri de pietoni sau semnale rutiere, după invazia automobilelor second hand era o adevărată aventură să traversezi strada (totdeauna în fugă), strecurîndu-te printre vaci, măgari, biciclete, maşini, într-o dezordine ameţitoare. Un exemplu opus (euforic de această dată) ar fi invazia benefică de semne din spaţiile „de trecere” ale marilor metropole (gară, aeroport) care încearcă să ofere în egală măsură semne funcţionale şi semne estetice, embleme ale naturii şi ale culturii în care tocmai penetrăm (un alt „spaţiu” al memoriei îmi evocă noul aeroport din Montreal, Dorval, dotat cu un lung covor transportor flancat de panouri imense reprezentând peisaje şi meserii tradiţionale canadiene, reflectate în gigantice oglinzi şi acompaniate de mesaje sonore elocvente: susur de izvoare, bătăi de aripi, vuiet de valuri).
Am ales aceste exemple extreme pentru a evidenţia ponderea extraordinară a „imperiului semnelor”, edificat în univers. Uneori stresante, invadatoare (mesajele publicitare, gadget-urile din cutia poştală), alteori indispensabile (codul rutier, codul lingvistic sau cel gestual), semnele ne introduc în cultura proprie şi cultura celorlalţi (Roland  Barthes a „intrat” în cultura niponă   prin intermediul semnelor gării din Tokyo, ale ritualului ceaiului sau teatrului No). Extrapolînd morala lui Chilam Balam: „Cei care nu vor putea înţelege vor muri, cei care vor înţelege vor trăi” (apud T. Todorov, Cucerirea Americii: 74), am putea condiţiona supravieţuirea culturală în primul rînd de învăţarea şi interpretarea semnelor.
Model al obiectelor (ce nu pot fi transportate aşa cum propuneau savanţii din utopia swiftiană), schematizare a unei situaţii („Proprietate privată”, „Intrare interzisă” etc), abreviere elocventă a unui consemn (indicarea otrăvii printr-o imagine anxiogenă, sem­nalarea direcţiei prin indici vizuali etc), semnul reprezintă o realitate inconturnabilă a lumii moderne, prezenţă fetiş, prezenţă tutelară, la fel de importantă pentru cultura contemporană ca faptul în ideologia pozitivistă a secolului trecut.
Disciplină paradoxală, disciplină vampir în pertinenta formulare a lui Umberto Eco, ce încorporează totul sub pălăria integrativă a semnului şi sistemelor de semne (de la circ la bucătărie, de la publicitate la teoria narativităţii, de la studiul plantelor la cel al muzicii), semiotica ocupă un spaţiu al răspîntiilor în care interferează antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia, lingvistica şi disciplinele comunicării. Ea vizează domenii şi aplicaţii din cele mai diverse, subsumabile mitologiei baroce a lui Circe şi Proteu sau inventarelor prevertiene: de la modelarea grevei sau pasiunii (Greimas şi semiotica pasiunii) la lectura modei fotografiate (Roland Barthes şi sistemul modei) sau a spaţiului citadin (acelaşi Roland Barthes în Semiologie et urbanisme) şi enumerarea poate continua ad libitum.
Acuzată ca şi lingvistica de colonialism, semiotica încearcă să-şi redefinească obiectul şi metodele, traversînd un spaţiu de polemici şi controverse, o aventură pentru a cita un titlu emblematic aparţinînd unui corifeu al semioticii contemporane, Roland Barthes, aventură in progress ce contribuie la configurarea unui spaţiu aparte în sfera ştiinţelor umane.
În ciuda acestei tentative de colonizare ca şi a diseminării sale, proiectul semiotic (aventura semiotică aşa cum este descrisă de semioticieni şi trăită de fiecare dintre noi) vizează stabilirea unui dialog real în cîmpul ştiinţelor omului. Terenul comun va fi cel al semnificaţiei: riturilor şi comportamentelor (analizate de antropolog), textelor şi discursurilor literare şi non literare (obiect al criticii şi teoriei literare, ca şi al ştiinţelor comunicării), precum şi al acţiunii (politice, sociale, culturale).
Descrierea/interpretarea semnificaţiei, modul său de constituire, diseminare, ocultare, asimilabil dragostei care se trăieşte ca experienţă şi se retrăieşte ca amintire (cf. Grigore Moisil: „Dragostea nu se defineşte: o trăieşti, o uiţi, ţi-o aminteşti”), precum şi raporturile cu acţiunea şi cunoaşterea reprezintă obiectivul prioritar al noii discipline.
Prin prezenta lucrare ne propunem să oferim o introducere în semiotică pentru un public modern preocupat de cîteva chestiuni fundamentale privind interacţiunea practică şi discursivă: semnificare/vs/comunicare, cod/vs/mesaj, cunoaştere/vs/acţiune, verbal/ vs/non verbal. Avem în primul rînd în vedere studenţii la comunicare, teatru, filosofie, litere, limbi străine şi jurnaliştii, artiştii, intelectualii acestui sfîrşit de secol dornici să situeze evenimentele şi să se situeze într-o hartă actualizată a epocii, conştientizînd însă faptul că harta (semiotică) nu este teritoriul, ei reprezintă doar o cale (regală am putea spune parafrazîndu-l pe Malraux) de intrare în social, cultural şi politic.
Perspectiva aleasă în  parcurgerea cîtorva continente semiotice precum naraţiunea, publicitatea, mass-media, arhitectura va fi pragmatică în dublu sens: etimologic (pragma gr. = acţiune) de corelare a semnificaţiei cu acţiunea agenţilor şi intercultural (de la pragmatismul lui John Dewey, Charles Sanders Peirce la izotopia americanizării: de presiune a eficienţei, a efectului asupra resorturilor acţiunii).
La un prim contact cu semiotica, lectorii vor fi tentaţi să se întrebe dacă termenii de semiotică şi semiologie sînt interşanjabili. Deşi pentru unii autori (mai ales de manuale şi lucrări didactice) termenii sînt sinonimi, tradiţia istorică şi a cercetării a stabilit un clivaj încetăţenit în mare măsură. Astfel termenul de semiotică a fost oficial adoptat ca denumire a noii discipline în momentul constituirii în 1969 la Paris a Asociaţiei Internaţionale de Semiotică (Association Internationale de Semiotique; International Association of Semiotics). În acelaşi an s-a înfiinţat şi revista asociaţiei intitulată „Semiotica”. Termenul semiologie legat de numele lingvistului genevez Ferdinand de Saussure este răspîndit doar în Europa şi oferă o viziune lingvistică asupra semioticii. Este vorba în primul rînd de cercetătorii francezi A.J. Greimas, Roland Barthes, Julia Kristeva, Tzvetan Todorov, cunoscuţi şi sub numele de Şcoala de la Paris. În schimb, termenul semiotică legat de numele filosofului, matematicianului şi logicianului american Charles Sanders Peirce oferă o viziune mai largă asupra domeniului, incorporînd şi semioticile non verbale. Promotorii acestei viziuni filosofice pansemiotice sînt Charles Morris, Thomas Sebeok, Umberto Eco.
Avînd în vedere aceste distincţii, am optat pentru termenul integrator semiotică, neuitînd să elucidăm şi semiologia saussuriană (de sorginte lingvistică, dedicată cu precădere fenomenului literar).
Introducerea noastră va cuprinde două axe: semiotica generală (capitolele introductive: „Semiotica în contemporaneitate”, „Structuralism şi semiotică”, „Ferdinand de Saussure şi modelul diadic al semnului”, „Charles Sanders Peirce şi modelul triadic al semnului”) şi semiotici regionale (semiotica naraţiunii, semiotica publicităţii, semiotica spaţiului, gestualitatea, proxemica, semiotica mass-media, semiotica glumei). Chiar dacă primele capitole dedicate epistemei contemporane şi poziţionării semioticii în cîmpul cunoşterii actuale pot părea pe alocuri rebarbative, ele vor fi compensate şi completate de semiotici regionale (naraţiunea şi narativitatea în sens larg subîntind majoritatea practicilor noastre cotidiene: de la istorie la didactică şi de la medicină la comunicarea politică).
În măsura în care etapa structurală a semioticii a fost depăşită prin ancorarea în istorie, subiectivitate şi acţiune, putem afirma cu certitudine că investigarea activităţii de semnificare a omului, altfel spus a diverselor sale limbaje (gestual, spaţial, grafic etc.) poate con­tribui la optimizarea comunicării interumane. la utilizarea elocventă a numeroaselor forme de exprimare verbală şi non verbală. Aşa cum antropologul prin descrierile sale îmbogăţeşte cunoştinţele noastre despre o anume societate, dar în acelaşi timp poate păstra sau distruge acea cultură, aşa cum o bună cunoaştere a anatomiei poate influenţa pozitiv starea de sănătate, la fel descrierea gramaticii naraţiunii sau publicităţii poate ameliora aceste practici semiotice, cu menţiunea că această capacitate transformatoare este rezultatul unei decizii şi nu efectul automat al cercetării ştiinţifice (U. Eco, 1984:6).

Parafrazînd motto-ul parabolă al celebrului eseu asupra antiumanismului contemporan (La pensee ’68 de Luc Ferry şi Alain Renaut) în care este prezentată istoria a trei savanţi însărcinaţi cu studiul cămilei (un francez care, după o scurtă vizită la Jardin des Plantes şi conversaţii cu paznicul, scrie un articol spiritual pentru un jurnal parizian; un englez care trăieşte cîţiva ani în deşert şi scrie un tom doct dar plicticos despre viaţa cămilei şi un german care se închide în camera sa şi scrie o lucrare în mai multe volume intitulată „Ideea de cămilă extrasă din concepţia eului”), vom încerca pe cît posibil să accesibilizăm modelele generale rebarbative, să ignorăm tentaţiile speculative şi dimpotrivă să evidenţiem exemple para­digmatice ale unei logici a concretului, a dialogului (cu paznicul, cu ceilalţi savanţi, dar şi cu cămila ca ipostaze ale comunicării cu lumea şi ale comunicării cu natura).
În ciuda avertismentelor lansate recent (un Pierre Nora inter alii) privind regresul ştiinţelor umane care basculează de la o „vîrstă de aur” a marilor paradigme (marxismul, structuralismul) la „era vidului”, considerăm că analiza codurilor şi mesajelor complementată de o perspectivă hermeneutică nu poate decît să continue mutaţia spectaculoasă iniţiată de structuralism: „De la umanismul postbelic  la antiumanismul postcolonial,  paradigma filosofică  s-a  schimbat radical, dar inspiraţia morală  a rămas aceeaşi: trebuia să i se provoce individului o comoţie salutară şi omul să devină neliniştit pentru a putea fi mai bine umanizat” (Alain Finkielkraut, 1996:55).
Pledoarie pentru o cultură a semnului şi comunicării, periplul nostru semiotic participă la ameliorarea competenţei semiotice prin intermediul unui nou raport identitate/alteritate: plăcerea narării, a gestului elocvent, a obiectului semnificativ. „Scopul dorinţei nu este plăcerea, ci relaţia”, afirma Fairbirn, citîndu-l pe Freud. Tara hedonismului nu este imoralitatea, ci falsitatea lui. Cărămizile din care este clădită existenţa umană sînt raporturile cu celălalt” (T. Todorov, 1996:178). În acest sens, parcursul  lui Todorov însuşi plecat în anii ’60 de la poetică şi semiotică literară pentru a ajunge după ’80 la etică şi morală ni se pare emblematic nu doar pentru recuperarea unui semiotician „pur şi dur”, ci mai ales pentru izotopia umanist-critică a textului social actual pentru care fiinţa umană este funciar socială. „Omul nu devine om decît printre oameni”, afirma Fichte şi, adăugăm noi, citind, citind, învăţînd semnele-prezenţe ale celuilalt.

Domeniile semioticii
În mica republică a literelor, afirmă Eric Landowski, semioticianul reprezintă o figură aparte. „El are darul de a vorbi despre toate, despre bucătărie şi despre politică, despre folclor şi arte frumoase” (E. Landowski apud A. Helbo, 1983: 11). Această butadă relevă vasti­tatea domeniului cuprins, ceea ce îi conferă în opinia unor specialişti (Andre Helbo inter alii) statutul de savoir-faire, şi nu de ştiinţă.
Din numeroasele încercări de delimitare a semioticilor descriptive (Umberto Eco, 1982, Andre Helbo, 1983, Roland Posner, 1990 etc.) am extras următoarele cîmpuri:
fitosemiotica (reprezentată de Martin Krampen);
zoosemiotica (reprezentată de Thomas Sebeok şi investigînd comportamentul de comunicare al non umanului, al primatelor în primul rînd);
semiotica medicală (reprezentată de Charles Morris, Thomas Scbeok, Jacques Lacan pentru care există două categorii de semne: soft data sau semnele subiective, relatate verbal de pacient („Am un junghi intercostal”) sau indicate non verbal („Am un junghi aici, nu, nu, mai sus, aici”) şi hard data sau semnele obiective numite chiar semne de medici (formaţiile canceroase recu­noscute la tomografii, sputa, puroiul, sîngele, într-un cuvînt, modificarea detectabilă a unui clement al orga­nismului în raport cu starea de normalitate). Semiotica s-a născut de fapt ca semiologic medicală în Grecia antică cu Hippocrate (460-377 î. Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Hr.); ei au stabilit o legătură cauzală între diversele indicii şi simptome şi natura bolii. De la Hippocrate a preluat şi Aristotcl noţiunea de semiosis ca reprezentare culturală a simptomelor şi mai tîrziu ca termen generic pentru acţiunea semnului.
kinezica sau studiul gesturilor (reprezentată de Birdwhistell, Trager, Greimas);
proxemica sau studiul distanţelor intersubiective (E.T. Hali); ambele discipline s-au născut în cadrul antropologiei, dar s-au constituit ulterior ca discipline inde­pendente ale comportamentului simbolic;
naratologia sau studiul gramaticilor narative axată pe sistematizarea unor structuri narative (Claude Bremond şi logica povestirii, A.J. Greimas, Despre sens, Roland Barthes, Analiza structurală a povestirii, T. Todorov, Gramatica Decameronului, U. Eco, F. Rastier, Essais de semiotique narrative etc.);
retorica este identificată de U. Eco şi J.M. Klinkenberg drept „semiotică avant la lettre a discursului”;
teatrul şi ştiinţele spectacolului fundamentează seria semioticilor sincretice axate pe complementaritatea codurilor: Tadeusz Kowzan în Litterature et spectacle decelează nu mai puţin de 13 coduri interconectate în reprezentaţia teatrală; Marco de Marinis şi Alessandro Serpieri pe linia lui Umberto Eco accentuează rolul receptorului în spectacolul teatral şi al actelor de vorbire (teatrul fiind totuşi în primul rînd rostire, parole, polilog);
•  istoria semioticii (Thomas Sebeok, Martin Krampen, John Dcely, Roland Posner);
semiotica muzicală (Jean-Jacques Nattiez);
semiotica obiectului (Jean Baudrillard).
Comunicarea vizuală se subcategorizează în:
semiotica cinematografului (Christian Metz);
semiotica benzii desenate (Pierre Frcsnault-Deruelle);
semiotica fotografiei (Roland Barthes);
semiotica arhitecturii (Martin Krampen, Roland Barthes);
comunicarea de masă (Umberto Eco, Abraham Moles, Hess-Luttich);
publicitate (Georges Peninou).
Reflecţia noastră semiotică asupra comunicării contemporane sub aspectele sale cele mai caracteristice (comunicare interpersonală, publicitară, mediatică etc.) se situează pe aceeaşi izotopie cu opinia lui Gregory Bateson care în fraza liminară a lucrării elaborate în 1951 împreună cu Ruesch, The Social Matrix of Psychiatry, afirma „Esenţa mesajului nostru este considerarea comunicării drept matrice în care sînt încorporate toate activităţile umane” (apud Judith Lazar, 1993:38). Considerarea culturii în ansamblul său sub speciae semioticae nu înseamnă că întreaga cultură este doar semnificare şi comunicare, ci înseamnă că „întreaga cultură poate fi înţeleasă mai bine dacă este abordată din punct de vedere semiotic” (Umberto Eco, 1982:43).






© 2007 Daniela Roventa Frumusani. Toate drepturile rezervate.
Web design: Dezibel Media
 
Web hosting: Webhotel
www.cere.ro