Update martie 2010

SEMIOTICA DISCURSULUI STIINTIFIC

 Discursul ştiinţific în perspectivă semiotică
           
Ştiinta actuală traversează un proces de profunde mutaţii ce vizează atât aspectele sale exterioare (natura şi rolul său social), cât şi trăsăturile imanente. Mutaţiile epistemologice sunt însoţite de mutaţii corelative în planul limbajului dat fiind că noul stil de gândire sintetico-integrativ bazat pe concepte integratoare (semn, simbol, sistem, structură), discipline integrative (cibernetică, teoria sistemelor, teoria informaţiei) şi metode transversale (inter- şi multidisciplinare) impune deplasarea acentului de la atomism la holism, de la aspectele statice la cele dinamice, altfel spus (cf. opoziţia lui Emile Benveniste) de la semiotic (semnul izolat, produsul) la semantic (semnificaţia globală, discursul, producerea).
            În raport cu noua paradigmă, rolul abordărilor interdisciplinare (semiotica, pragmatica, analiza discursului), contribuţia modelului limbii la explicarea a numeroase fenomene, precum şi statutul euristic al limbajului ştiinţific nu mai trebuie demonstrate. De aici pertinenţa unei abordări semiotice a discursului ştiinţific, apte să surprindă ponderea pragmaticului (i.e. rolul argumentării, actelor de limbaj, atitudinilor propoziţionale, mărcilor intersubiective), precum şi “alianţa “ elocventă discursiv/iconic (scheme, simboluri, “retorică” tipografică etc.)
            Modelarea realului presupune mai multe nivele de complexitate şi abstractizare (cf. M. Bunge 1974): schema (ca primă aproximare a obiectului), schiţa – sketch – (sau diagrama relaţiilor obiectului), modelul specific şi  teoria generică (sau sistemul ipotetico-deductiv aplicabil unei clase largi de fenomene).
            Această tetracotomie justifică din punct de vedere epistemologic modelarea discursului ştiinţific:
i) în perspectivă analogică (iconizarea şi diagramatizarea referentului);
ii) în perspectivă lingvistică (elucidarea funcţionării definiţiei, denumirii, descrierii etc.);
iii) în perspectivă interacţională (integrarea dispozitivului enunţiativ ştiinţific în modelul general al interacţiunii verbale: funcţionarea intertextului, în special a citatului, corelarea strategiilor argumentative, alternarea actelor de limbaj).
            Perspectiva analogică (de similaritate cu obiectul lumii exterioare) implică introducerea adecvată a referentului modelat, dependentă atât de tipul de practică ştiinţifică (ştiinţe logico-matematice / ştiinţe ale omului / ştiinţe ale naturii), cât şi de tipul de accesibilitate discursivă (discurs euristic /vs/ discurs didactic /vs/ discurs de vulgarizare).
            Transferul de informaţie (de la sfera de “apartenenţă” la cea a preocupărilor comune) va impune o multitudine de proceduri de traducere, restructurare, reformulare intralingvistică şi intersemiotică. Discursul ştiinţific de vulgarizare nu trebuie să se transforme într-o vizită “ghidată” de laborator sau operaţiune “journeé portes ouvertes”, ci într-o desfăşurare narativă condusă de un model “detectiv” al semnificaţiei globale, i.e al “cuceririi” informaţiei (adevărului) destinat unui public receptiv (şi nu captiv) preocupat de subiecte de angoasă colectivă precum poluarea, pericolul nuclear, toxicomania, sida, marile migraţii colective etc., lector fidel al revistelor La Recherche, Science et Vie şi, mai nou, telespectator fidel al lui Discovery Channel.
            Situarea practicii şi a discursivităţii ştiinţifice sub semnul semioticii lui Charles Sanders Peirce este legitimată prin caracteristicile esenţiale ale semioticii peirciene, care sunt în acelaşi timp trăsături constitutive ale discursului ştiinţific: conceperea semnului ca principiu epistemologic; includerea referentului prin intermediul opoziţiei fundamentale “obiect imediat/obiect dinamic”; intersubiectivitatea cunoaşterii (pandant al testabilităţii intersubiective a aserţiunilor ştiinţifice, formulate de Karl Popper, al teoriei consensului la Habermas sau al dialogismului bahtinian).
            Pe baza indisociabilităţii realitate – gândire – reprezentare semnică, Peirce propune înlocuirea teoriei corespondenţei (ontologic – metafizică) şi a teoriei coerenţei (cu a sa ipostaziere a limbajului) cu o teorie consensuală a adevărului din prespectiva intersubiectivităţii: “Realul este acel ceva la care ajung, mai devreme sau mai târziu informaţia şi raţionamentul şi care, în consecinţă este independent de extravaganţele lui eu şi tu. Adevărata origine a realităţii arată că această concepţie implică în mod esenţial noţiunea de comunitate, fără limite precise şi capabilă de o creştere precisă a cunoştinţelor” (C.P. 5.311). În această perspectivă non-psihologică a gândirii (“Mind is a sign developing according to the laws of inference” – Spiritul este un semn ce se dezvoltă după legile inferenţei – C.P. 5.313 – definiţie perfect aplicabilă spiritului ştiinţific, “fără subiect cunoscător”), semioza infinită, socială, istorică devine raport cu trecutul şi proiecţie necesară în viitor: “Realitatea depinde de hotărârea finală a comunităţii: prin urmare gândirea este ceea ce este numai datorită faptului că se adresează unei gândiri viitoare, care în calitatea sa de gândire este identică cu prima, dar mai dezvoltată” – C.P. 5.316).
            Orice discurs, a fortiori discursul ştiinţific, este în egală măsură reprezentare (a realului, a discursului despre real socialmente construit) şi prezentare (discurs emis de un locutor anume pentru un interlocutor şi el bine circumscris). Discursul dialogic se adaptează nu doar obiectului său (discursul chimiei va fi radical diferit de al istoriei), ci şi interlocutorului, conceput ca locutor virtual (capabil să genereze un contra-discurs).
Incidenţa nivelului discursiv (în sens greimasian de inteligibilitate discursivă, de grad de implicitare a cunoscutului) se manifestă în:

  • selecţia şi articulaţia tipurilor de semne non verbale;
  • operaţiile cognitive de instituire a referentului discursiv (denumire, definire, descriere etc.);
  • strategiile discursive de informare / persuadare a interlocutorului (mecanisme figurale, acte de limbaj, articulări intertextuale etc.)

            Ştiinţa este simultan reprezentare şi comunicare: transformare a obiectului real în obiect al cunoaşterii şi reprezentare a acestuia prin intermediul unor scheme, tabele, diagrame etc., precum şi comunicare a acestei aproximări succesive a realului.
            Resemantizarea unor concepte fundamentale ca limbă / vs / limbaj, vorbire, act de limbaj, enunţare, discurs, cât şi analiza câtorva tipuri discursive fundamentale (politic, juridic, didactic) au readus în discuţie problematica subiectului (eliminat de lingvistica structurală a sistemului), iar fenomene macrodiscursive (intertextualitatea,coerenţa) au produs o deplasare transfrastică, orientată spre fluxul enunţării. Această lingvistică a discursului dinamitează atât reducerea limbajului la limbă (ca instanţă ideologic neutră), cât şi a discursului la cod (cu funcţie pur informativă). Discursul (de la cel cotidian la cel politic sau ştiinţific) este o practică instituţionalizată, o “producere” determinată de o serie de competenţe (ideologică, enciclopedică, psiho-socială) şi actualizată diferenţiat în contextul de comunicare: “Nu putem spera că vom înţelege limbajul dacă nu înţelegem discursul. Nu putem aspira să înţelegem discursul dacă nu ţinem cont de scopul comunicării şi dacă nu încercăm să determinăm modul in care contextul enunţului afectează ceea ce se spune” (Strawson 1970:32).

 Tipologia şi sintaxa semnelor non lingvistice în discursul ştiinţific
           
Gradualitatea iconicităţii non lingvistice evidenţiată inter alii de Charles Sanders Peirce, Charles Morris, Thomas Sebeok, Abraham Moles şi identificată ca trecere de la imagine (analogon al referentului extralingvistic) la diagramă (vizualizare a relaţiilor între componentele obiectului modelat sau între diverse obiecte) şi metaforă poate fi pusă în legătură cu etapele gândirii: recunoaşterea, analiza, consecinţa (de obicei acţiune – cf. Ch. S. Peirce, C.P. 5.388 – 5.410), după cum poate fi tot atât de bine pusă în legătură cu evoluţia ontogenetică şi filogenetică a limbajului (de la comunicarea cu obiecte în utopia lui Swift sau cu conceptele – imagini ale mentalităţii primitive la comunicarea abstractă, mediată de simboluri – cf. “Cuvântul câine nu muşcă” la Ferdinand de Saussure).
            Dacă semnele de tip imagine au ca referent obiectul sau fenomenul cu trăsăturile sale calitative (formă, culoare, rezistenţă) şi cantitative (volum, număr de elemente), semnele diagramatice au ca referent relaţii structurale şi funcţionale. În raport cu cele trei etape ale inteligibilităţii şi modificării universului: recunoaştere / analiză / acţiune este firească perceperea globală a obiectului prin intermediul imaginii, urmată de discriminări şi corelări redate diagramatic, pentru a accede la concepte şi modele susceptibile să redea un curs de evenimente.
            Discursurile care fac în mod constant apel la fotografie sunt discursul vulgarizator şi cel didactic, taxinomic-descriptiv (istoric, geografic, al ştiinţelor naturii). O primă opoziţie şi anume unic / vs / multiplu (obiect unic / vs / serie de obiecte) separă discursul de vulgarizare şi discursul fizicii de discursul istoric, geografic, biologic. Acestea din urmă evidenţiază printr-o punere în pagină globală diferenţele de structură între elementele unei clase (zoologică, botanică etc.) în timp ce primele reprezintă funcţionarea (unui motor, sistem) sau manifestarea (unui fenomen, unei forţe). De aceea imaginea în discursul istoric, geografic, biologic va fi însoţită în sintagmatica discursivă de o altă reprezentare statică (schemă structurală sau tabel taxinomic), iar în discursul fizicii de o reprezentare dinamică (schemă funcţională, organigramă, grafic de variaţie).
            Funcţionarea reală a discursului nu actualizează niciodată semne pure, ci aspecte iconice şi indiciale sau iconice şi simbolice corelate. Dat fiind că opoziţia iconic, simbolic / vs / indicial se suprapune dihotomiei reprezentare / vs / prezentare (în timp ce semnele iconice şi simbolice îşi reprezintă analogic sau convenţional obiectul, semnele indiciale implică prezenţa obiectului cu care se află într-o relaţie de contact fizic, direct de tipul fum -> foc, erupţie cutanată -> boală etc.) este evident că indicialitatea se realizează prioritar de manieră ostensivă, non verbală (urme, amprente, gesturi de indicare a acţiunii, direcţiei), iar prezenţa în discursul ştiinţific se reduce la vectori, săgeţi. Deşi nu beneficiază de mişcări “deictice”, discursul scris poate recupera prin topografia tipografiei indicii paraverbali ai intonaţiei, atât de importanţi în discursul oral.

Iconicitate / indicialitate /vs / metaforă / metonimie.
În viziunea binară care a marcat profund gândirea noastră “logocentrică” (întreg intertextul critic, filozofic, ştiinţific este bazat diacronic şi sincronic pe cupluri antitetice), vom încerca să evidenţiem numitorul comun al celor două operaţii retorice fundamentale (metafora şi metonimia) în raport cu cuplul peircian iconicitate / indicialitate. În cele două demersuri retorice se produce un fenomen de substituţie pe un fond de echivalenţă “vagă” (interesecţie a unor seme şi suspendarea celor non pertinente) sau contiguitate. Cuplul iconic / indicial instaurează în raport cu referentul extradiscursiv acelaşi tip de relaţii pe care le stabileşte cuplul metaforă / metonimie faţă de referentul discursiv (problematicul “grad zero” al scriiturii) şi anume o similaritate selectivă şi o contiguitate.
            Iconicitatea şi metaforizarea ţin în primul rând de nivelul paradigmatic şi de reprezentare, indicialitatea şi metonimia privesc sintagmaticul şi prezentarea. Iconicitatea generează descrieri, indicialitatea creează secvenţe narative; metafora acţioneză ca o forţă centrifugă, producând asociaţii şi virtualizări, metonimia acţionează centripet către comprimarea informaţiei.
            În discursul ştiinţific, metafora proliferează în câmpul lingvistic, iar metonimia în spaţiul retoricii imaginii. Retorica imaginii se confruntă cu aceeaşi problemă a arhitectonicii, a suprapunerii aspectelor semnificante relevată de funcţionarea semnului lingvistic; astfel elementele, suportul operaţiilor retorice pot fi semne iconice, în timp ce operaţiile sunt de natură metonimică (substituţie cauză-efect, parte-întreg, conţinător-conţinut etc.).
            Sporirea lizibilităţii textului ştiinţific prin apelul la imagine, ilustraţii (“a ilustra” semnifică etimologic a face să strălucească) este în acord nu doar cu sapientia străbunilor (un proverb chinez afirmă “O imagine valorează cât o mie de cuvinte”), ci şi cu direcţiile prioritare ale epistemologiei contemporane: gândirea vizuală, joncţiunea text / imagine în tehnicile multimedia de asociere a iconicului cu digitalul. Vizibilul şi lizibilul constituie în opinia lui Marshall Mc Luhan fundamentul antropologic şi semiotic al societăţii care părăseşte galaxia Gutenberg. Această evoluţie ne obligă să reconsiderăm modurile de coexistenţă ale imaginii şi literei: “concurenţă, ambivalenţă, predeterminare” .

DISCURSUL ŞTIINŢIFIC

 

Specializat

didactic

vulgarizator

Focalizare discursivă

explicativ argumentativ

definiţional şi descriptiv

descriptiv

Coduri semiotice neverbale prioritare

simbolic

iconic şi simbolic

iconic

Referinţa

Epistemologică

Operaţii de referenţializare

concepte
ipoteze
teorii
modele

denumire
definire
clasificare
exemplificare

denumire
descriere
explicare

Operaţii retorice

metafora grafică şi lingvistică generală

metafora lingvistică idiolectală

Acte de limbaj

argumentare
(+ polemic)

numire
argumentare
(- polemic)

aserţiune
definire

            Din cele trei dimensiuni ale semnului (representamen / obiect / interpretant) derivă funcţiile sale caracteristice: de mediere, reprezentare şi cunoaştere / comunicare, traductibile prin: categorizarea perceptivă a medierii, ierarhizarea lingvistică a reprezentării  şi gradualitatea intersubiectivă a argumentării ; această triplă funcţionare evidenţiază fundamentalitatea semioticii, ca proces şi sistem ce corelează gândirea, cunoaşterea şi limbajul.

.

            Pragmatica discursului ştiinţific: strategia argumentativă
           
Discursul şi componentele instanţei comunicative. Dat fiind că organizarea lingvistică a oricărui discurs depinde de “instanţa discursivă” (condiţiile concrete ale comunicării), se poate stabili o tipologie (vezi tabelul) bazată pe aceste componente şi anume canalul comunicării, relaţia locutor-enunţ, relaţiile între interlocutori (T. Cristea, 1984:15). Astfel comunicarea scrisă diferă esenţial de cea orală; pe de altă parte, chiar în cazul comunicării orale organizarea discursivă va fi substanţial modificată într-un experiment de laborator faţă de un congres internaţional cu aceeaşi temă (circumscrierea termenilor, rolul implicitului etc.). Iar în cazul comunicării scrise, tipul de limbaj şi de discurs va varia în funcţie de natura receptorului (revistă pentru specialişti, revistă de vulgarizare sau coloanele ştiinţifice ale unui mare cotidian).

            Discursul este într-adevăr tensiune în raport cu celălalt (care trebuie convins să adere la tezele noastre) şi în raport cu lumea (“pusă în formă” prin intermediul limbajului: cf. M. Foucault 1971:55, discursul ca agresiune asupra lucrurilor sau în orice caz ca practică pe care le-o impunem).

O teorie pragmatică a discursului poate stabili o tipologie discursivă pornind de la actele de limbaj. Aplicată doar discursului literar (cf. T. van Dijk, 1977, R. Warning, 1978, T. Todorov, 1978), explicarea funcţionării discursive în termeni acţionali ar putea să includă toate practicile discursive (discurs polemic, explicativ, descriptiv etc.) şi toate câmpurile de referinţă (discurs juridic, politic, ştiinţific etc.).

 

Argumentare şi pragmatică integrată. Analiza argumentării se corelează în mod necesar cu atitudinile propoziţionale ce “in-formează” discursul şi informează interlocutorul; o atitudine propoziţională implică luarea în considerare a mai multor cursuri de evenimente sau lumi posibile divizate în două categorii: compatibile şi incompatibile cu atitudinea respectivă. În acest punct pragmatica întâlneşte epistemologia (cf. Russell) şi logica (Hintikka).
            Argumentarea ca practică discursivă ce formează şi modifică universul epistemic al co-agenţilor discursivi constituie locul geometric care reuneşte cunoaşterea enciclopedică, cunoaşterea limbajului şi actiunea.
            Dacă cunoaşterea depinde de cadrele noastre conceptuale şi realitatea nu poate fi complet separată de conceptele, teoriile, ipotezele noastre (“Este iluzorie credinţa că s-ar putea descrie lucrul în sine, Ding an sich, fără vreo legătură cu un sistem conceptual oarecare”, cf. J. Hintikka, 1969: 109), transmiterea “pură” a acestei cunoaşteri prin intermediul limbajului (fără intervenţiile constructive şi persuasive ale agenţilor) este tot o iluzie.De aceea examinarea modalităţilor argumentative rămâne una din sarcinile majore ale pragmaticii “integrate”.
            Ni se pare esenţial să reiterăm observaţia că direcţia cea mai fertilă de investigare a discursivităţii este definirea tipurilor şi funcţionărilor discursive pornind de la relaţia complexă text-context, ceea ce implică evidenţierea dimensiunii intersubiective (argumentare, norme socio-culturale şi retorice, acte de limbaj) şi intersemiotice (redundanţa, interferenţa şi supletivitatea sistemelor de semne verbale şi non verbale).
            Plecând de la distincţia lui E. Garroni între temporalitatea artei şi spaţialitatea semiozei, vom încheia prin a reitera câteva premise ale acceptabilităţii discursului ştiinţific:

  • situarea într-un orizont cronotologic (spaţial ca ordonare a semnelor coexistente; temporal ca viziune diacronică asupra unei probleme sau a evoluţiei ştiinţei respective);
  • fracţionarea scripturalului de către vizual ca interferenţă necesară în prezentarea cuplului cunoaştere ostensivă / cunoaştere raţională;
  • întrepătrunderea vizual / verbal şi reconsiderarea funcţională a modurilor de coexistenţă a literelor, simbolurilor şi imaginii, coprezenţă obligatorie într-o societate ale cărei sisteme de comunicare analogice devin din ce în ce mai puternice şi în care gândirea însăşi devine vizuală.




© 2007 Daniela Roventa Frumusani. Toate drepturile rezervate.
Web design: Dezibel Media
 
Web hosting: Webhotel
www.cere.ro